”Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții” - Nicolae Iorga
Continuând să credem că educație înseamnă rememorarea evenimentelor importante din trecutul neamului nostru românesc, aducem în prim plan semnificația zilei de 27 martie 1918, Ziua Unirii Basarabiei cu România, un moment de reflecție asupra nedreptății că, iată, după atâta vreme, neamul românesc, rămâne despărțit în două state, România și Republica Moldova.
Sfatul Ţării, întrunit în şedinţă solemnă la Chişinău, a votat, la 27 martie/9 aprilie 1918, unirea provinciei româneşti Basarabia cu România.
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, care a anunţat rezultatul votului (86 de voturi pentru, trei împotrivă, 36 de abţineri şi 13 absenţi) a semnat, împreună cu secretarul Ion Buzdugan, Declaraţia de Unire, potrivit volumului ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003), în care se specifica: ''Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România".
Martor al marelui eveniment, prim-ministrul României, Alexandru Marghiloman, a declarat în numele poporului român şi al regelui Ferdinand I (1914-1927), că ia act de votul cvasiunanim al Sfatului Ţării şi proclamă Basarabia unită cu România: ''Basarabia este de acum unită pe veci cu România''. În telegrama trimisă de regele Ferdinand I Sfatului Ţării se arăta: ''Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit prin votul înălţător al Sfatului Ţării o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit''.
”Pentru a trăi viața care ți-a fost dată, ești dator să o meriți, atât ca om cât și ca neam în fiecare clipă.” - Mihai Viteazul
Repere temporale:
Prin pacea ruso-turcă de la Bucureşti (16/28 mai 1812), în urma căreia ţinutul dintre Prut şi Nistru asupra căruia administraţia rusă extinsese numele de Basarabia, dat anterior numai părţii de sud al acestui teritoriu, a fost anexat de Rusia. Acest teritoriu românesc avea o suprafaţă de 44.422 km pătraţi, notează volumul ''Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998'' (Editura Semne, Bucureşti, 1998).
În primele decenii ale ocupaţiei, Basarabia a fost supusă unei perioade de integrare treptată în Rusia, potrivit volumului ''Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)'' (Vol II. TOM I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003). La început, autorităţile au desfăşurat o politică moderată, respectându-se specificul etnic al provinciei, limba, tradiţiile şi obiceiurile locale, drepturile şi privilegiile stărilor sociale. Conducerea provinciei a fost încredinţată unui guvern provizoriu. Boierul moldovean Scarlat Sturdza, care intrase în serviciul Rusiei, obţinând gradul de general, a fost pus pentru o perioadă în fruntea administraţiei. Administraţia civilă era supusă autorităţii guvernatorului general militar, iniţial cu reşedinţa la Tighina şi, apoi, la Chişinău. Oraşului Chişinău, prin ucazul din 1818, i se acordase rangul de capitală.
Totodată, prin ''Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei'' (1818), promulgat la Chişinău de către ţar, era exprimată intenţia de a se respecta autonomia provinciei şi guvernarea acesteia în conformitate cu obiceiurile vechi. Conform volumului ''Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)'', ''aşezământul'' din 1818 a reprezentat un statut fundamental adevărat, larg şi liberal, care situa Basarabia (în cuprinsul Imperiului) alături de Polonia, Finlanda şi Georgia care primiseră aceleaşi reglementări. După generalul Bahmatiev, în postul de guvernator militar al Basarabiei au urmat generalul Inzov, iar, din 1823, prinţul Voronţov, fost guvernator militar al Odessei.
Perioada consemnată de istorici drept o ''eră liberală'' s-a încheiat odată cu moartea ţarului Alexandru I. Noul ţar, Nicolae I, a cărui domnie a fost inaugurată în 1825, a impus un regim de aspre restricţii politice, de opresiune şi chiar de exterminare naţională. ''Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei'' a fost abrogat în 1828 şi a fost înlocuit cu aşa-zisul Regulament al lui Voronţov, sancţionat de ţar la 29 ianuarie/10 februarie 1829. Autonomia Basarabiei a fost desfiinţată. Întreaga putere a trecut în mâna guvernatorului general. Limba română a fost înlăturată din efectuarea actelor publice, iar deţinerea slujbelor în administraţie a fost condiţionată de cunoaşterea limbii ruse. Se poate spune că nu întâmplător, lichidarea regimului românesc din Basarabia a coincis cu instaurarea în Principate a protectoratului Rusiei ţariste, în urma tratatului de la Adrianopol. Basarabia urma să să fie administrată la fel ca guberniile Rusiei.
Anul 1848, anul marilor revoluţii europene, a reprezentat şi pentru Basarabia momentul unei afirmări a sentimentului naţional românesc. Un grup de intelectuali moldoveni a cerut autorităţilor ţariste permisiunea de a tipări un ziar în limba naţională intitulat semnificativ ''Românul''. Guvernul rus a refuzat aprobarea acestei cereri. Acest act a căpătat o şi mai mare valoare, deoarece, în acel an, în Basarabia au fost aduse numeroase trupe ţariste, cu scopul de a opri valul revoluţionar, potrivit volumului ''Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998'' (Editura Semne, Bucureşti, 1998). Conducătorii mişcărilor de revendicări politice, economice şi sociale au avut în vedere, în permanenţă, întregul teritoriu locuit, deci şi spaţiul cuprins între Nistru şi Prut.
În urma Congresului de Pace de la Paris din 1856, ruşii, învinşi în Războiul Crimeii (1853-1856) de coaliţia formată din Marea Britanie, Franţa, Imperiul otoman, Regatul Sardiniei, au retrocedat Moldovei, cele trei judeţe din sudul Basarabiei - Ismail, Bolgrad şi Cahul. Însă acestea au fost încorporate din nou Rusiei, în urma Congresului de Pace de la Berlin din 1878, convocat în vederea revizuirii Tratatului de la San Stefano (19 februarie/3 martie), cu toate că Convenţia ruso-română din aprilie 1877 prevăzuse în mod expres respectarea integrităţii teritoriale a României.
Prima revoluţie rusă din 1905-1907 a creat cadrul social şi politic pentru ca românii basarabeni să-şi poată organiza lupta pentru drepturile lor naţionale. Astfel, la 30 octombrie/12 noiembrie s-a constituit la Chişinău, din iniţiativa lui Pavel Dicescu, Pavel Gore, fraţii Suruceanu, C. Rusu, Emanoil Gavriliţă ş.a., Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale, cu scopul lărgirii şi întăririi mişcării naţionale. Apoi, la 24 mai/6 iunie 1906, a apărut la Chişinău prima gazetă naţional-democratică, ''Basarabia'' (până la 18 februarie/3 martie 1907), sub direcţia avocatului Emanoil Gavriliţă. Ziarul a iniţiat o vie campanie pentru libertăţi democratice, introducerea limbii române în instituţiile de stat, revendicând în acelaşi timp o largă autonomie pentru Basarabia. În ultimul său număr publică poezia ''Deşteaptă-te române!''. Ulterior, în jurul acestui ziar s-a constituit nucleul Partidului Naţional-Democrat, care a elaborat un plan politic de oprire a rusificării românilor basarabeni. Printre colaboratori: Pan Halippa, Ioan Pelivan, Ion şi Th. Inculeţ, Alexei Mateevici etc.
La câteva luni de la izbucnirea revoluţiei din februarie 1917, a fost înfiinţat, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc al cărui program cuprindea revendicări social-politice (organizarea democratică a ţării, împroprietărirea ţăranilor) şi naţionale (obţinerea celei mai largi autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice a Basarabiei). Totodată, legile care priveau afacerile interne ale Basarabiei urmau a fi redactate de Dieta provincială (Sfatul Ţării) potrivit vechilor cutume şi nevoilor ţări. Programul mai cuprindea: introducerea limbii române în administraţie, justiţie şi în şcolile de toate gradele, garantarea autonomiei bisericii basarabene, care să fie condusă de un mitropolit român basarabean, organizarea unei armate naţionale ş.a., consemnează lucrarea ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).
În toată Basarabia au avut loc adunări şi manifestaţii populare, congrese ale cadrelor didactice, preoţilor, cooperativelor săteşti etc., în care se cerea autonomia administrativă, religioasă, intelectuală şi economică a Basarabiei, alcătuirea unui organ legislativ - Sfatul Ţării, introducerea alfabetului latin, predarea în şcoli să se facă în limba maternă, etc.
Congresul Ostăşesc de la Chişinău (20 oct./2 nov.-27 oct./9 nov. 1917), la care au participat 898 de delegaţi reprezentând circa 300.000 de soldaţi aflaţi pe toate fronturile şi în toate armatele ruseşti, a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei şi crearea Sfatului Ţării. În Sfatul Ţării au fost aleşi 195 de deputaţi (150 români basarabeni şi 45 de reprezentanţi ai minorităţilor).
Lucrările Sfatului Ţării s-au desfăşurat la Chişinău, între 21 noiembrie/4 decembrie - 2/15 decembrie 1917. Preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales Ion Inculeţ. În contextul nou creat, Sfatul Ţării, devenit organul suprem al puterii de stat în Basarabia şi Transnistria, a luat cele mai importante măsuri şi hotărâri, între care: apărarea populaţiei de anarhia şi jaful soldaţilor ruşi, numirea de comisari în fiecare judeţ, adunarea dezertorilor şi expulzarea lor în Rusia.
La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Basarabia drept Republica Democratică Moldovenească (în componenţa Republicii Federative Democratice Ruse), care prevedea şi ''includerea în componenţa sa a judeţelor populate de moldovenii din Transnistria''. Proclamaţia a fost redactată şi citită de Pantelimon Halippa, unul dintre fruntaşii luptei pentru cauza Unirii Basarabiei cu România. La începutul anului 1918, Pantelimon Halippa se afla în fruntea curentului unionist, având o contribuţie esenţială la acţiunile care pregăteau unirea Basarabiei cu România.
La 24 ianuarie/3 februarie 1918, Sfatul Ţării întrunit în şedinţă solemnă a votat în unanimitate independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, iar la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea cu România. La 9/22 aprilie 1918, regele Ferdinand a semnat Decretul regal de unire a Basarabiei cu România, contrasemnat de Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi Dem. Dobrescu, ministru de Justiţie.
